JW subtitle extractor

În anii ’60, Africa de Sud a început să se implice în conflicte militare din țări vecine.
Ca urmare, mulți frați tineri au fost recrutați pentru serviciul militar.
Dar, întrucât erau neutri, ei au fost închiși.
La început, când au fost trimiși la închisoarea militară, fraților li s-a cerut să poarte uniforma armatei,
ceea ce, bineînțeles, au refuzat.
Ei considerau că, îmbrăcând acea uniformă, puteau fi asociați cu soldații și nu voiau să se întâmple asta.
Așa că au purtat salopete albastre și au ajuns să fie cunoscuți ca „băieții în albastru”.
Toți știau că „băieții în albastru” erau Martori ai lui Iehova.
În perioada de început, frații erau închiși în celule individuale pe toată durata detenției,
așa că le-a fost foarte greu să se închine împreună.
Unul dintre frații închiși pe atunci este David Carikas.
Recent, eu și Dave am discutat despre câteva experiențe din închisoare.
Când am ajuns eu acolo, era interzis să vorbim unii cu alții.
Eram ținuți câte unul într-o celulă mică.
Autoritățile au recunoscut că voiau să ne știrbească integritatea.
Erau 64 de celule; 32 pe fiecare parte.
Obișnuiam să legăm materiale textile de barele de deasupra ușilor ca să ne facem un fel de hamace.
Iar când în jurul nostru era liniște, țineam întrunirile.
Aveam cuvântări publice, Școala de Minister Teocratic...
Nu puteam vorbi tare, doar atât cât să ne auzim unii pe alții.
Frații care au fost închiși cu câțiva ani înaintea mea au lăsat un bun exemplu.
Ne-au influențat profund pe toți.
Când au fost eliberați, ei aveau o credință puternică și erau bucuroși.
Asta a fost încurajator pentru noi, cei mai tineri, care urma să fim închiși la rândul nostru.
Lucrurile erau puțin diferite când am fost eu în închisoare.
Stăteam și noi în celule, dar în weekenduri gardienii ne acordau o oarecare libertate.
Așa că aduceam scaune sau întorceam niște găleți cu susul în jos și ne adunam în grupuri ca să ținem întrunirile.
Chiar intonam cântări.
Unii frați și-au făcut propriile instrumente muzicale.
Gardienii erau obișnuiți să ne audă cântând, așa că nu ne acordau prea multă atenție.
Iar dacă eram suficient de discreți,
făceam rost și de materialele necesare pentru congresele de circumscripție și cele de district ...
Uau!
... ca să le putem ține.
În această poză îi vedem pe frați în costume de epocă.
Dramele începeau la șase dimineața, când erau mai puține șanse să fim descoperiți.
Frații iubeau aceste momente, fiindcă îi ajutau să-și imagineze mai bine relatările biblice
și nu voiau ca gardienii să strice atmosfera.
E uimitor cum Iehova continua să ne ofere hrană spirituală chiar și în spatele zidurilor închisorii!
Da!
Întrunirile erau importante pentru noi și nu am renunțat la ele, indiferent dacă autoritățile ne dădeau voie să le ținem sau nu.
Într-adevăr, era ...
Ceea ce ne-a ajutat să perseverăm a fost hrana spirituală, iubirea frățească și încurajarea reciprocă.
Am făcut mari eforturi să continuăm să ținem toate întrunirile.
Un exemplu în acest sens a fost Comemorarea.
Când eram în închisoare, le-am spus gardienilor:
„Vă rugăm, lăsați-ne să ținem Comemorarea”.
Însă răspunsul a fost un „nu” categoric.
Noi ne-am pregătit s-o ținem oricum, dar am continuat să ne rugăm.
În cele din urmă, în seara Comemorării – era o zi de marți –
gardienii ne-au dat drumul din celule și ne-au permis să facem duș – de obicei făceam duș la altă oră.
Și ne-au spus: „Îmbrăcați-vă pentru întrunirea voastră!”.
– Serios?
– Da.
Ne-am întrunit pe la ora șapte pentru Comemorare la capela închisorii.
Eram vreo 125 de frați.
Când am început să cântăm, acea încăpere mică a răsunat și cu toții aveam lacrimi în ochi.
Îmi amintesc că, după Comemorare, am văzut luna plină ridicându-se pe cer deasupra bazei militare.
A fost o victorie.
Iehova a vrut să ținem Comemorarea, așa că nimeni nu ne-a putut opri.
A fost cea mai specială Comemorare din viața mea.
Îmi imaginez!
Ținând întrunirile în închisoare, am conștientizat că
privilegiul de a ne întruni nu e atât cadoul nostru pentru Iehova, cât cadoul lui pentru noi.
Da, așa e!
– Și ne ajută să ne simțim mai aproape unii de alții.
– Ai dreptate.
Chiar avem nevoie de întruniri, ne întăresc pe plan spiritual.
În special după experiența din închisoare, am ajuns să apreciez mai mult întrunirile.
Desigur, nu vrem să lipsim de la ele, vrem să fim acolo în persoană dacă se poate.
E foarte încurajator să-i auzim pe frați exprimându-și credința și să avem ocazia să facem și noi la fel.
Nu suntem doar un grup de oameni care învață același lucru.
Suntem o familie.
Iehova știe că avem nevoie să ne întărim relațiile cu frații și să ne încurajăm reciproc,
„cu atât mai mult cu cât ... ziua se apropie”.

„Băieții în albastru” au prețuit întrunirile