JW subtitle extractor

Copilăria mea a fost una normală
și părinții m-au iubit foarte mult.
Dar mereu am avut senzația că ceva lipsea. Mă simțeam neîmplinit și nefericit.
Când eram tânăr, iubeam mult muzica.
Am început să cânt într-un cor și să particip la multe concursuri.
Când cântam, mă simțeam special.
Începusem să cred că voi fi împlinit doar dacă ajung faimos.
Pe măsură ce anii treceau, eram din ce în ce mai trist.
Am mers la un psihiatru și am fost diagnosticat cu depresie clinică.
Muzica a devenit singurul lucru de care îmi păsa cu adevărat.
Am continuat să iau lecții de canto, iar profesorul meu de atunci m-a încurajat să mă înscriu la facultatea de arte.
Am avut ocazia să interpretez câteva piese de operă la teatre mici și mi-a plăcut foarte mult.
Am obținut o diplomă postuniversitară în operă.
Cu toate acestea, încă simțeam că ceva lipsea.
Eram convins că, dacă ajungeam celebru, lucrurile aveau să se îmbunătățească.
În acea perioadă, am dat audiție la Opera Australia și am fost acceptat.
E mare lucru să ajungi acolo!
Am avut ocazia să călătoresc în multe locuri:
în Elveția, în Grecia, în Hong Kong...
Tot atunci, am început să sufăr de TOC.
TOC înseamnă tulburare obsesiv-compulsivă.
Nu puteam să gândesc limpede.
Îmi plăcea să cânt, dar simțeam că trebuia să caut altceva care să mă facă fericit și nu știam exact ce.
Am ajuns într-un punct în care nu mai rezistam.
Am renunțat la muzică.
Făceam doar ce era necesar ca să supraviețuiesc.
Nu aveam niciun scop în viață și nici stimă de sine.
Timp de 10 ani, n-am făcut aproape nimic.
De-a lungul timpului, Martorii lui Iehova ne-au adus reviste.
Uneori, mă uitam peste ele.
Și, încet-încet, am simțit că mă ajută.
Când eram copil, tata a început să studieze Biblia.
Am învățat că putem trăi veșnic și că Iehova ne iubește,
dar nu mi-am dat seama că doar adevărul putea umple golul pe care îl simțeam.
Într-o zi, am realizat că trebuia să fac ceva.
Stăteam și citeam și, deodată, mi-am spus: „Dom, trebuie să te duci la o întrunire!”.
Știam unde era sala Regatului, dar nu aveam destul curaj să merg.
Atunci m-am rugat lui Iehova:
„Te rog, nu permite ca tulburarea mea mintală să-mi împiedice progresul spiritual”.
La scurt timp după aceea, m-am hotărât și, pur și simplu, am mers.
Când am ajuns la sală, m-am gândit: „De ce nu am venit până acum?”.
Pe măsură ce participam la întruniri, mă simțeam din ce în ce mai bine.
M-am botezat în 2020.
A fost cea mai frumoasă zi din viața mea!
Dintotdeauna am simțit că ceva îmi lipsea.
Acum știu ce era: adevărul, Iehova.
În prezent, îmi țin tulburarea obsesiv-compulsivă sub control,
deși mai am zile în care nu mă simt prea bine.
Dar mă gândesc că frații țin mult la mine și că îl am pe Iehova alături,
iar asta mă ajută să ies din acea stare.
Când mă implic din plin în lucrarea de predicare,
mă gândesc mai mult la alții și mai puțin la mine și la problemele mele.
Tratamentul și terapia mă ajută într-o anumită măsură.
De pildă, medicamentele mă ajută să mă liniștesc,
dar asta e cam tot ce pot să facă.
Adevărul e că medicamentele nu îți dau speranța că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor.
N-aș fi crezut niciodată că pot fi atât de fericit!
Asta i se datorează doar lui Iehova.
Era bine să-i fi cerut ajutorul mai devreme.
Acum, pentru prima dată, mă bucur cu adevărat de muzică.

Domenic Alessia: Am găsit speranță în pofida unei tulburări mintale